Dor de alb...

Micul prinț

M-am întâlnit cu Micul prinț în urmă cu mulți ani. Să fi fost în cartea de franceză din liceu? Cred că da.

Niște ani în care calculatoarele erau niște rarități, iar telefoanele mobile mai aveau până să apară în România. Ce, tu, smartphone sau cinematograf 3D?

Și cu toate astea, nu eram foarte nefericită că nu le aveam...

Și așa l-am întâlnit. I-am întâlnit. Pe Antoine de Saint-Exupery și micul său prinț. M-au fascinat de la început. Îmi aduc aminte cum citeam cu voce tare prin casă, străduindu-mă să par cât mai franțuzită. Mais ce n'est pas un homme, c'est un champignon! 

Era o joacă. Dar e așa bine să nu uiți să te joci!

Am citit-o și răscitit-o de multe ori de atunci. De fiecare dată cu alți ochi.

Pe măsură ce am crescut, am văzut-o mai puțin ca pe o carte pentru copii. 

Acum cred că este în egală măsură o carte pentru copii și pentru adulți. O carte care te învață sau îți aduce aminte cum e să te împrietenești, să iubești (și iubirea are atât de multe forme), să pierzi, să renunți (chiar când provoacă atâta suferință), să crezi, să visezi, să fii bine cu tine însăți.

Mi-a plăcut atât de mult încât, după mulți ani, când am avut curajul să scot le iveală și alte lucruri care mă fac să fiu eu (ignorând cum ar putea fi văzute din exterior) m-am gândit că e vremea să-l așez, chiar dacă mai stângaci, pe o cană. O cană care să-l facă pe un copil să viseze, să creadă, să se împrietenească....să se imagineze un mic prinț.

Zbor deasupra unui pâlc de maci

La mulţi ani, draga mea Adina!

Bucuria în formă colorată

Cea mai recentă coloritură

Acum câţiva ani am început să colorez. Nu am făcut-o din joacă. 

Eram (devenisem) un om închistat, blocat în gânduri şi neputinţe aparente. Am primit temă (da, temă!) de la Irina (ştie ea care) să găsesc lucruri pe care să le fac cu plăcere, doar atunci când vreau, atunci când simt nevoia. 
Ştiu, pare simplu, dar sunt oameni care în timp uită să mai facă lucruri din plăcere. Se lasă furaţi de obligaţii, job, de "nu am timp de chestii d-astea", de problemele de zi cu zi. Doar că atunci că primeşti temă (şi eşti şi copil conştiincios ca mine!!!), te conformezi.

Şi încet încet au apărut coloriturile. 
Mă uit la fotografii şi nici nu-mi vine să cred cât de multe sunt.

O trecere în revistă a câtorva colorituri

Am prieteni care mai în glumă mai în serios îmi spun că aş putea să-mi fac un business.

Nu cred că aş putea!

Sunt total lipsită de spirit antreprenorial.

Apoi, nu ar mai fi o plăcere, ar fi o muncă. Iar eu am muncit deja mult să-mi fac tema dată de Irina:)

Prima coloritură

În plus, nu cred că mi-ar păcea să le fac pentru necunoscuţi, neştiind cum sunt acei oameni.

Coloriturile, în marea lor majoritate, au apărut pentru anumite persoane. Poartă în ele modul în care le percep eu.

Nu colorez în ideea că după ce o să fie gata o să mă gândesc cui o s-o dăruiesc. Colorez gândindu-mă la cineva anume, încercând să ghicesc ce i-ar plăcea, ce i s-ar potrivi. Închid ochii şi o văd în culori.

Sunt oameni albaştri, apoi sunt unii alb cu auriu şi cu un pic de roşu, mai sunt unii de culoarea macilor şi mulţi mulţi alţii...

Este un joc. Un joc în care se amestecă bucurie, entuziasm, nerăbdare şi culori, multe culori.

Un joc care provoacă bucurie de-a lungul întregului proces.

Iar atunci când văd că o coloritură provoacă bucurie sinceră, atunci înseamnă că şi-a atins scopul. Nu mai este o simplă coloritură, ci o bucurie în formă colorată.

Colorituri pe timp de iarnă....

Culori noi!

Se apropie sărbătorile şi curg comenzile de căni. Se pare că sunt nişte cadouri mai mult decât potrivite. Căci cine nu vrea să-şi bea licorile preferate dintr-o cană numai şi numai a ei/a lui?

Aşa că zic: 

Să se dea câte o cană, să ajungă la toată lumea!

Vrei şi tu una?

Toamna mea

Toamna mea este blândă. Nu e vijelioasă, nici călduroasă. 

Este doar blândă. Cu tonuri de galben,  verde, auriu, arămiu. 

Este toamna mea.

La cererea publicului: PISICI! Din nou!

Cat is always a good idea

Căni colorate pentru licori fermecate

Lui Dan îi plac copacii! Să ne înţelegem: copacii cu ramuri şi frunze, nu ca cei toaletaţi din Bucureşti (cred că ştiţi la ce mă refer). Aşa că a trebuit să mă conformez şi să găsesc o modalitate să-i pictez copaci pe cană. 

Nu de altă, dar e o cană colorată pentru licori fermecate!

Câteva dintre coloriturile mele preferate

Îmi iubesc coloriturile! Pe toate! Nu pentru că sunt frumoase, extraordinare, ci pentru că fiecare dintre ele mi-a prilejuit câte un moment minunat, în care m-am gândit cu drag la persoana care avea să se bucure de "coloritură".
Iată câteva dintre ele:

O cană colorată pentru o colegă şi mai colorată!

Ce poţi să-i pictezi unei persoane căreia îi plac călătoriile şi toată fiinţa ei strigă: Culoareeee?

O cană cu cât mai multe baloane!

Dar nu atât de multe....că tebuie să mai încapă şi numele...